Misiunea Umanitara "Raiul Pisicutelor"

De la o vreme, mai bine zis de prin vara, de cand incompetentul nostru primar general Sorin Oprescu a ajuns, probabil, la concluzia ca nu mai are bani sa finanteze si adaposturile pentru caini (in primul rand), Bucurestii s-au umplut de haite comunitare, cu o ureche capsata, care bantuie noptile orasul, hamaind.

Parca ne-am intors in timp. Am ajuns sa le dau nume. Patrocle, unul negru, maidanez imperial de soi, ma intampina intotdeauna la coltul parcului, insotit de Vulpe (mic, roscat si cu urechile lungi) si de Albila (un caine mare si calos, care se uita la tine cu incredere si te saluta din priviri).

In fata blocului ma asteapta intotdeauna o corcitura de soricar, caruia uneori ii dau cate o bucata de salam. Sunt unii catei care te urmaresc, orice le faci, tacuti, cu privirile increzatoare. Poate isi gasesc un stapan. Indiferent cat ii umilesti.

La fel si pisicile, bine timorate de prezenta canina. Se strecoara pe sub masinile parcate, pe langa ziduri, riscand sa fie muscate de sobolanii comparabili ca marime, care se vanzolesc fara nici un stres. Femelele de pisica puiesc de trei ori pe an. Stiti ce inseamna aceasta? 18 pui pe an.

Marea majoritate a puilor mor la scurt timp dupa nastere, iar restul devin pisici vagabonde. Orasul este suprasaturat cu animale de companie.

O multime de bucuresteni au (in primul rand) caini de toate rasele, marimile si culorile, cu care ies stoici la cinci dimineata, ca pardalnicul trebuie sa-si faca nevoile.

Este imposibil sa ne imaginam ca, in afara de o minoritate de animale vagaboande, aceste biete fapturi vor avea alta soarta decat strada, de azi si pana in ziua cand vor sfarsi prematur, sub rotile unei masini, ori inghetate de frig.

Langa blogul meu, o doamna administrator foloseste gardul din jurul cladirii, cu spatiu verde, pe post de tarc pentru pisicute mari si mici, mature si puiandri. Exista unii care, cand te uiti la ei, te apuca toate alea. Sunt niste frumuseti de animalutze perfecte, care nu merita o astfel de soarta.

Iti vine sa-i iei in casa, insa apar probleme de igiena si viata ti se schimba complet. Unii pot aceasta, altii nu. Eu cred ca locul cainelui sau cel al pisicii este intr-o curte, nu in casa cu tine.

Doamna administrator imi povesteste ca ea s-a specializat in ingrijit ceea ce ea numeste "mortaciunile", adica puii cu mari probleme. Ochi scosi, infirmitati de toate felurile. Ii duce la doctor, ii sterge de puroi, le cumpara mancare. "Pisicile astea sunt viata mea", spune ea. Sa o judecam? Nu cred ca o intelegem si nu avem dreptul sa o judecam in nici un fel.

Pe de alta parte, noi si numai noi suntem de vina pentru toate aceste mizerii. Traim in Orasul Pisicilor/Cainilor Vagaboande/Vagabonzi din cauza noastra. Omul si-a apropiat si si-a selectat cu atentie, de mii de ani, aceste animale minunate, in al caror instinct scris de noi, prin selectie genetica staruitoare, sa il aiba pe om stapan si zeu.

Pentru orice caine domestic, stapanul sau este zeul sau, pe care il venereaza si pentru care este in stare oricand sa moara. Cand te priveste un caine, ai impresia ca imediat va incepe sa vorbeasca.

Pisica domestica se aseaza din instinct pe partea organismului tau care doare si iti ia durerea cu corpul ei. Daca o mangai, te calmezi. Acestea nu sunt povesti, sunt realitati.

Au fost culturi umane in care pisica era zeificata. Are 50 de corzi vocale! Iar noi ne batem joc de aceste animale, in Babilonul existentei noastre hipertehnologizate si dominate de mizerie spirituala.

Nici macar nu stim daca vreunul dintre aceste animale, defapt, gandeste. Presupunem doar ca nu. Dar daca ar gandi? S-a gandit cineva, cand se uita in ochii unui caine, ori in cei ai unei pisici, ca aceste animale poate, in felul lor, ne judeca? Si daca da, oare ce parere au despre dementa noastra, pe care noi o numim civilizatie?