PLATINA MUZICALA: Bassiona Amorosa & Maxim Vengherov, "Csárdás" (Vittorio Monti)(initiere)

Datorez acest(e) clipuri superbe unei postari facute de Orpheus cu ceva timp in urma. Ii multumesc mult. Este pentru mine un prilej ca, in timp ce vizitatorul blogului asculta flageoletele lui Vengherov, sa fac cateva consideratii. Acestea nu sunt mai curand o initiere in sensului unui ritual intiactic, ci probabil sensul mai apropiat este cel sinonim englezului ignition.

Pentru mine, muzica nu are sens daca este rece si nu comunica ceva, nu este dotata cu empatie. Aceasta tine de acel fenomen caracteristic artei, care se produce in momentul in care iubitorul unui anumit tip de arta se confrunta ca obiectul pasiunii si placerii sale: inefabilul.

Cand te ridici si plutesti in inefabil, se intampla ceva neasemuit: apare o transmutare metafizica a fiintei tale din tine in tine. Te muti prin tine si, atunci cand simti acest lucru formidabil, transpiri de placere si te ia cu frisoane.

Prima data cand am ascultat Concertul 1 al lui Nicolo Paganini, in anul 1978, am avut frisoane de placere. La vioara, pe un disc Supraphon, evolua maestrul Zino Francescatti (devenit intre timp festival international), cu Orchestra Filarmonicii din New York, dirijata de Eugene Ormandy. Ma treceau sudorile de placere.

Este doar un exemplu. Interpretari ale acestui "Csárdás" notoriu sunt fara numar. Aceasta este o grozavie, pentru ca te initiaza in frumusetea csárdás-ului maghiar, in general, cu un enunt clar, simplu, direct si sensibil. Ceea ce face Maxim Vengherov este minunat. Incerc sa vin, in genuri muzicale de multe ori mai facile, cu acelasi tip de ciclu initiatic. Aduc un carlig melomanistic, il infig in vizitatorul blogului meu, poate ca ramane acolo.