Doua perechi de maini m-au fascinat de cand eram copil: cele ale lui Nicolo Paganini (pe care nu le-am vazut niciodata, fireste) si cele ale lui Arthur Rubinstein (la care m-am uitat indelung). Pe la 12-13 ani, am citit "Defaimarea lui Paganini" de Vinogradov si am aflat povestea degetelor paganiniene speciale, extrem de lungi, cu ultima falanga ca pliscul de pasare, pe care le poseda acest geniu al omenirii.
Ceea ce a reusit la douazeci si ceva de ani marele violonist si compozitor italian s-au chinuit o viata intreaga alti mari violonisti ai lumii, contemporani cu noi. Nu stiu cum evolua pe partiturile crunte ale italianului maghiarul Joseph Joachim, pentru ca, dupa cunostintele mele, a fost legat, in cursul vietii sale, de concertele lui Beethoven si Bhrams.
Stiu insa ca Ion Voicu a cantat multi ani doar prima parte din Concertul numarul 1 in sol major al lui Nicolo Paganini, Allegro Maestoso, apoi, dupa multa munca, a adaugat si partea a doua, Adagio Esspresivo, apoi si notoriul Tril al Diavolului, Rondo: Allegro spiritoso, care, va rog sa ma credeti pe cuvant de om care a cantat la vioara, este, tehnic vorbind, absolut crunt.
Acum sa ma intorc la Rubinstein. Degetele acestui om erau iarasi neobisnuit de lungi. Digitatia la pian lucreaza altfel, si totusi asemanator cu aceea necesara pe pragusul viorii. Rubinstein pocnea efectiv clapele, cu ultima falanga indoita formidabil la aproape 90 de grade fata de precedenta. Efectul artistic este naucitor. Acest mare pianist avea o forta egala in toate degetele.
Aceasta este marea problema a pianistilor. Daca ai forta egala in toate degetele, pana la cel mic, poti doza nuantele, de la pianissimo la fortissimo. Va las in compania lui Rubinstein. A treia parte, Rondo (Vivace), a Concertului numarul 4 pentru pian si orchestra in sol major.
La ce indeamna aceasta sectiune a marii creatii beethoveniene? La meditatie asupra a orice. Marele compozitor german vorbeste despre temele eternului universal: eros, viata si moarte, mitul creatorului si insingurarea sa, monumentale si extrem de profunde, in cazul lui Ludwig van Beethoven.
marți, 10 iunie 2008
CREATII CELEBRE: Arthur Rubinstein interpretand Rondo (Vivace), din Concertul nr. 4 in sol major de Ludwig van Beethoven
Suedia - Grecia 2-0, sau ce se intampla cand te aperi fara masura
In afara de meciul Romaniei cu Franta, probabil ca acest meci a fost cel mai echilibrat. Si simultan plictisitor. Un joc de uzura la mijlocul terenului, insa unul extrem de rapid, cu pase lungi, pe spatii mari, de multe ori pe diagonala terenului.
Pe masura ce a trecut timpul si ne-am indreptat spre minutul 45, grecii au inchis progresiv jocul si au ascuns mingea in gazon, apropiindu-se tot mai mult de stilul de joc de acum patru ani.
In repriza a doua impresia ca vad Grecia de la precedentul turneu final european a devenit tot mai manifesta. Aparandu-se pe doua linii, falanga macedoneana. Baricada. Meci fara istoric, cu suedezii pedaland in gol si grecii contracarand si stand la panda.
Defapt, ma uitam la greci si, rece privind lucrurile, ajungeam la concluzia ca ei s-au aparat cam ca noi cu Franta. Poate ca noi am folosit ceva mai multa tehnica, iar ei ceva mai multa forta fizica. Otto Rehagel i-a invatat sa joace "nemteste".
Dar nemtii din Balcani au gresit, l-au scapat pe Zlatan Ibrahimovic, care "a plesnit-o" crunt, la coltul lung, in plasa laterala, in minutul 67. Ok, Otto Rehagel a riscat, l-a scos pe Traianos Dellas - ceea ce mie mi s-a parut a fi o greseala, apoi l-a introdus in atac pe Amanatidis.
Lagerbeck a reactionat ciudat. A vrut sa introduca un aparator in locul lui Zlatan, dar nu a mai avut timp: gol inscris de Hansson in minutul 72, exact pe locul unde trebuia sa fie in aparare Dellas, schimbat cu cateva minute in urma. Una peste alta, vorba proverbului, ulciorul nu merge de multe ori la fotbal.
O nota buna pentru Lars Lagerbeck, antrenorul suedez, care si-a sustinut echipa sa ramana tot meciul pozitiva in joc si a invins. Atentie, Victor Piturca, daca te vei apara cu obstinatie in meciul cu Italia, nu e de bine...
Repriza I: Spania - Rusia 4-1. Ce nu am facut noi...

Din momentul inceperii jocului, m-am gandit la urmatorul lucru: sa vedem cat rezista rusii, care deschid jocul, acel lucru pe care noi ieri nu l-am facut cu francezii, si am aflat raspunsul foarte repede.
Pasele cu risc ridicat de la mijlocul terenului, fara preluare, ale rusilor, cu echipa iesita in fata, pentru a isi crea superioritate numerica si ocazii de gol, au dus la un contraatac, in urma caruia David Villa a inscris, in minutul 20.
Acum mai trebuia sa vad un lucru: se verifica obiceiul de pana acum, de la acest Euro, conform caruia echipa care inscrie prima castiga, sau se poate si altfel? Nu, deocamdata. Dupa golul primit si fara Arshavin pe teren, acel Mutu al rusilor, acestia si-au pierdut suflul si au lasat culoare in aparare, nereusind, concomitent, sa atace consistent si sa inscrie.
Spaniolii peste ei. Apoi au schimbat partitura, cedand deliberat mijlocul terenului, lansadu-se dominati si contraatacand extrem de periculos. Ceea ce trebuia sa se intample, s-a intamplat: minutul 45: David Villa a inscris din nou.
Figura se repeta si in repriza a doua: Spania se lasa aparent dominata, rusii forjeaza, spaniolii dau, cand si cand, pistoane. Iar prin minutul 75 rusilor incepe sa li se termine "benzina", in timp ce spaniolii profita si se odihnesc. Doar la cata experienta de inchis jocul au, din meciurile puternice pe care le joaca...
Urmeaza cateva noi zvacniri ale rusilor. Aha! Deci mai pot! Foarte bine, atunci spaniolii continua sa joace, cand mai e cam un sfert de ora, si David Villa inscrie din nou, exact in minutul 75, cand scriam cuvintele de dinainte de acum trei virgule, devenind primul realizator al unui hatrick la Euro 2008. El, nu Banel Nicolita, daca-mi este permisa glumita.
Pavlyuchenko inscrie in minutul 86, fapt care demonstreaza valoarea echipei lui Guus Hidink, chiar daca alearga cu capetele in jos, ca niste caini batuti, obositi si plouati. Remarc progresia extraordinara a echipei ruse pe tot terenul si faptul ca acesta a fost probabil cel mai curat meci de pana acum, fara faulturi, fara antijoc, cu Cesc Fabregas inscriind insa dintr-un ofsaid clar in prelungiri.
Konrad Plautz, poate ne intalnim si ne faci cumva, Doamne fereste, figura "aia"...









