DINAMITA MUZICALA: Emerson, Lake & Palmer, "The Sage"

"The Sage", balada superba a supergrupului Emerson, Lake & Palmer, de pe albumul live "Pictures At An Exhibition", are asupra ascultatorului un efect hipnotic: secunde in sir dupa terminarea piesei, auditoriul pastreaza o liniste mormantala, pe care o savureaza ca in catedrala, dupa care urmeaza explozia, asa cum in concert urmeaza "The Old Castle". Exista un magnetism iesit din comun in cantecul acesta aparent simplu, dar extrem de complicat si profund in esenta.

Din discografia monstra a acestui mare grup de progsymphonic, am ales din nou o balada, cu acelasi rol: de a reprezenta un carlig spre profunzimile acestei trupe, care pot fi savurate, de exemplu, pe "Tarkus" sau "Works".

Imi vine greu sa vorbesc despre EL&P. Primele patru albume sunt si cele mai mari: "Emerson, Lake & Palmer" (1970), "Tarkus" (1971), "Trilogy" (1972) si "Brain Salad Surgery" (1973), dupa parerea mea, ca si a multor altora, cel mai complet si profund al formatiei. Urmeaza cele doua volume "Works" I+II (1977), pe care poti asculta, de exemplu, o versiune a la EL&P a lucrarii lui Copeland, "Fanfare For The Common Man", apoi marea trupa intra in coma melomanistica, odata cu rateul "Love Beach" (1978).

Nu-si vor mai reveni, intr-un fel, niciodata, pentru ca marele Carl Palmer, unul dintre cei mai importanti percutionisti din galaxie, ne paraseste mult prea devreme, iar urmatorul album se numeste, firesc, "Emerson, Lake & Powell" (1985), dupa numele noului tobar, Cozy Powell, este bun, revine in vana progresiva a grupului, dar cam atat.

In felul ei, aceasta trupa este cea mai mare trupa de rock progresiv care a existat vreodata in istoria muzicii. Nu risc deloc spunand acest lucru, avand in vedere ca acelasi lucru poate fi spus si despre Pink Floyd, King Crimson, Jethro Tull, Kansas, Premiata Forneria Marconi ori Banco Del Mutuo Soccorso.

Nu, Budescu asta nu s-a dilimandrit. Nu poti sa faci ierarhii valorice intre Beethoven, Bhrams, Mozart si Schubert. E ca si cum te-ai intreba ce e mai bun: porcul cu alune sau rata pe tava. Raman in continuare cu parerea de rau ca EL&P nu a mai incercat sa lanseze inca un album progresiv, si inca unul, si inca unul.

De dragul muzicii mari. Sau poate au trebuit sa supravietuiasca financiar. Altfel nu imi explic cum de nu am auzit ce alta muzica mai au in cap acesti muzicieni de geniu, pe langa cea pe care au reusit sa o scoata din mintile si sufletele lor. Uitati-va la fata transportat a lui Greg Lake, in timpul interpretarii acestui cantec.

Un pusti. Zici ca e drogat si ca tocmai si-a tras pe nari praful preferat. Si totusi, atat de profund, delicat, puternic si tragic. Mai vezi pe fetele chitaristilor din trupele de azi o astfel de expresie? Mai sunt muzicienii de azi atat de spiritualizati si profunzi? Ma indoiesc de acest lucru. Asa cum ma indoiesc ca pot multi sa faca o chitara sa vorbeasca azi, asa cum o facea Lake acum aproape 40 de ani pe a sa, fara conditiile tehnice de azi.

Pe drum ne-am pierdut o parte din suflet. Cat de mare?

DINAMITA MUZICALA: The Nice, "Dawn"

The Nice a fost trupa lui Keith Emerson, inainte sa fondeze marele supergrup Emerson, Lake & Palmer. La acest pianist talentat, un tip creatic care a pus la punct o intreaga mitologie muzicala moderna, se vad clar sursel de influenta.

Keith Emerson, pianist cu studii clasice aprofundate, a facut parte din grupa concurentilor la Sectia pian a Concursului International “George Enescu” de la Bucuresti, din 1961. Pe de alta parte, interviurile sale vadesc faptul ca facea intentionat.

Combinatia de muzica preclasica si clasica, blues-jazz si rock pe care a pus-o la punct este experimentata in toate felurile posibile in cele cinci albume superbe ale trupei sale, The Nice. Primul dintre aceste albume este "Thoughts of Emerlist Dawjack", adica gandurile unui tip, numit Emerlist, care-si rememoreaza tineretea.

Ce e tineretea? Cine sunt eu? De unde vin? Ce fac? Ce insemn eu? - sunt intrebarile pe care si le pune personajul lui Emerson.

DINAMITA MUZICALA: Asia - Heat of the Moment

Sincer, voiam sa dau embederul la o alta piesa a grupului Asia, "Time Again", care mie mi se pare cea mai progresiva, deci complexa, a acestei trupe, dar nu am gasit o inregistrare care sa arate cantecul in intreaga sa frumusete instrumentala, armonica si vocala.

Ceea ce a cantat Asia de-a lungul timpului e mult sub ceea ce au cantat trupele din care au facut parte membrii acestui grup, denumit prea repede de unii "specialisti" supergrup. Am considerat, pe de alta parte, ca merita sa ilustrez cam cat de gros a fost obrazul romanasilor care au luat patru fete si au facut, in Romania, acum cativa ani, o formatie cu acelasi nume.

ASIA s-a format in anul 1981 cu urmatorii membri: Steve Howe (unul dintre marii chitaristi care au trecut prin YES) John Wetton (ex King Crimson, Uriah Heep, UK etc.) Geoff Downes (ex Yes, Buggles), si Carl Palmer (ex EL& P). Imediat au fost calificati ca fiind un supergrup, precum Cream sau Emerson, Lake & Palmer, dar muzica lor nu suporta comparatie.

Pentru oricare dintre acesti muzicieni uriasi, Asia a fost relaxarea si discareala de dupa muzicile grele cantate cu alte trupe. Am un prieten care mi-a marturisit ca John Wetton, dupa parerea sa, decat sa mai cante in alta trupa dupa experienta sa alaturi de Robert Fripp, in King Crimson, mai bine s-ar fi lasat de muzica.

Sunt si nu sunt de acord cu el. John Wetton este una dintre marile voci ale rockului, care are o cantitate fabuloasa de frecvente grave pentru cat de ametitor de sus canta. Dupa parerea mea, primul album al trupei, "Asia", este cel mai bun, dupa care muzica lor se duce tot mai mult spre disco.

Pe acest prim album, auzim o muzica luxurianta sonor, cu armonii formidabil de bine puse la punct, in conditiile in care toti muzicienii acestia canta simultan teme principale, care se intrepatrund permanent, intr-o constructie sonora deosebit de placuta. Pentru cine vrea sa-si faca intrarea in ascultarea de muzica progresiva, audierea insistenta si repetata a acestui album este un bun exercitiu de acomodare sonora.