DINAMITA MUZICALA: Yes, "Yours Is No Disgrace"

Se spune ca Jon Anderson nu a fost notist. Cu toate acestea, muzica pe care o ascultam, atunci cand ascultam uriasul supergrup Yes, este compusa in general cam in felul urmator. Anderson spunea ca aude in capul lui muzica nu-stiu-care si o fredona, iar meseriasii notisti din jurul sau puneau mana pe partitura si incepeau sa scrie bobite.

Sa ne intelegem. Jon nu fredona un canticel, care era apoi academizat de muzicienii de exceptie din jurul sau. Nu, Anderson avea o asemenea minte de exceptie, incat canta succesiv ce trebuia sa faca fiecare instrument in parte si, la sfarsit, cand notistii din jurul sau asamblau stimele de la fiecare instrument in partitura, totul era perfect armonizat.

Asa au rezultat unele dintre cele mai complexe, rafinate si explozive pagini de progrock scrise vreodata. Yes s-a format in Marea Britanie in anul 1968, cu Jon Anderson (voce), Chris Squire (ch. bas, voce), Peter Banks (ch, voce), Tony Kaye (keyboards) si Bill Bruford (percutie).

In anii '70, Yes au fost printre pionierii folosiri synthesizerului si efectelor sonore in muzica moderna. Ghidati de mintea vizionara a geniului Jon Anderson, Yes au dat nastere unor capodopere ale genului, ca "Roundabout", "Close To the Edge" sau "Awaken".

A fost perioada in care Yes a fost trupa de cult, asemeni EL&P sau Genesis in primele lor perioade (adica EL&P, pana la albumul "Love Beach", si Genesis, pana la plecarea din trupa a lui Peter Gabriel).

Prin aceasta trupa covarsitor de importanta au trecut mari muzicieni, ca Rick Wakeman, Steve Howe sau Patrick Moraz. Cui vrea sa calatoreasca prin astrele muzicii progresive, ii recomand cu caldura fantasticul album "Relayer".

Am ales "Your Is No Disgrace", pentru ca este un exemplu de abordare simfonica de tip, de exemplu, brahmsian a acestei muzici. Intai, avem un intro instrumental, apoi enuntul muzical, dupa care urmeaza prima variatiune. Din nou enuntul muzical principal, apoi iar o alta variatiune, si asa mai departe. Ritmic, tema principala revine, cu amploare crescanda, dascalindu-te, moralizandu-te si ridicandu-te de la pamant. Silly human race!

Mie uneori mi se pare cam rece, cam reflexiva muzica din capul lui Jon Anderson, dar cu toate acestea, paradoxal, transmite extraordinar de mult si reprezinta o culme muzicala care nu trebuie ignorata de melomani.