DINAMITA MUZICALA: JA, "The House Of The Pooneil Corners"

"House Of The Pooneil Corners" este probabil una dintre cele mai complexe si profunde creatii ale trupei Jefferson Airplane. Din punctul meu de vedere, ne aflam, prin aceasta piesa, in punctul de orga al creatiei PsychProgressive a acestei mari formatii, acolo unde creatia acestor mari artisti se intalneste cu punctele de orga ale altor mari creatori de astfel de muzica, precum Earth & Fire, in LP-ul "Song Of The Marching Children", dar mai ales in marile albume Manfred Man, "Solar Fire" si "Nightingales 'n Bombers".

In anul 1970, grupul a trecut prin cateva schimbari, care au dus la sfarsitul JA. Kaukonen si Casady au inceput sa cante in alta trupa, Hot Tuna, dealtfel si acesta un grup legendar, impartindu-si eforturile intre cele doua grupuri.

Kantner a lansat un album solo, cu participarea altor membri Jefferson Airplane, iar numele grupului incropit astfel a fost Jefferson Starship. Spencer a fost concediat si inlocuit de Joey Covington. A fost concediat, de asemenea, si violonistul Papa John Creach. In anul 1970 nu a fost lansat nici un album. Dar cel mai mare impact l-a avut probabil plecarea din trupa a lui Balin, la sfarsitul anului.

In anul 1971, au lansat albumul "Bark", la noua casa de discuri, detinuta chiar de grup, numita Grunt. Sound-ul este destul de diferit, mai putin psihedelic, mai spre Hard, Blues si ProgRock. Muzica este in continuare, pe acest album, foarte buna, dar nu mai este atat de posedata de halucinatia sonora tipica JA.

Albumul, al carui nume inseamna latrat, a avut vanzari bune si continea cateva mari piese, precum "Crazy Miranda" si "Wild Turkey", chiar daca multi fani ai trupei au antipatizat acest album, ca si pe urmatorul, "Long John Silver", lansat in anul 1972, pentru care Covington a fost inlocuit cu John Barbata. Si acest album a avut vanzari bune.

Dar se instaurase un soi de plictiseala. In anul 1973, membrii grupului au parut mai interesati de proiecte paralele, precum trupa Hot Tuna si carierele solo ale lui Kantner si Slick. In acest an, a fost lansat un singur album, "Thirty Seconds Over Winterland". Dar mai tarziu in anul 1973 Kantner si Slick au fondat Jefferson Starship fara Kaukonen si Casady, care erau implicati in proiectul Hot Tune, ceea ce a insemnat sfarsitul Jefferson Airplane.

Pentru ca orice este frumos trebuie sa ia sfarsit.

DINAMITA MUZICALA: Yes,"Roundabout"

DINAMITA MUZICALA: Yes, "Close To The Edge" / "Siberian Kathru"

Atlantic (A2-19133)
UK 1972
Jon Anderson, vocals; Bill Bruford, percussion; Steve Howe, guitars, vocals; Chris Squire, bass, vocals; Rick Wakeman, keyboards
Tracklist:
1. Close to the Edge — 18:50
a. The Solid Time of Change
b. Total Mass Retain
c. I Get Up I Get Down
d. Seasons of Man
2. And You and I — 10:09
a. Cord of Life
b. Eclipse
c. The Preacher the Teacher
d. Apocalypse
3. Siberian Khatru — 8:57
total time 38:56

Albumul de poveste Close To The Edge (1972) este probabil cea mai complexa creatie Yes. De pe acest LP mie imi plac foarte mult primele doua parti, ambele construite pe principii simfonice. A treia lucrare, Siberian Kathru, este o constructie in care, cred eu, acesti muzicieni sunt putini cam indulgenti cu ei si fac exces de tehnicitate, in detrimentul muzicii. Daca ar fi multi care ar ajunge la asemenea rezultate fiind indulgenti cu ei...

Sa revenim la Close To The Edge. O lucrare care se dezvolta si concluzioneaza in maniera simfonica. Exista o prima parte expozitiva, The Solid Time of Change, apoi una care dezvolta si contrapune la expozitie, Total Mass Retain, o miscare lenta, I Get Up I Get Down, insa nu pe sistem "reverie", ca in lucrarile simfonice clasice, ci o miscare lenta bazata pe stralucire muzicala si tratata ca placa turnanta spre ultima portiune a lucrarii, Seasons of Man, care preia si reciteste in maniera concluziva temele mari din cele trei parti.

Pe undeva, seamana aici cu felul in care reia si toaca practic aceeasi tema, de la inceput pana la sfarsit, Ludwig van Beethoven. Insa intre anumite limite. Nu voi posta nici un embed de la "And You And I", o lucrare de asemenea extrem de frumoasa si complexa, care mie imi place foarte mult, pentru ca nu exista un clip destul de bun, din care sa se inteleaga aceasta frumusete. Sa ascultam acum o versiune imperiala la Siberian Kathru, din anul 1979, dintr-un concert dat de Yes la Philadelphia:

DINAMITA MUZICALA: Blue Öyster Cult, "Flaming Telepaths"

DINAMITA MUZICALA: Blue Öyster Cult, "Astronomy"

Formata in New York, Blue Öyster Cult (BÖC, pe scurt) s-au constituit la sfarsitul anilor '60. La inceput trupa s-a numit "Soft White Underbelly", dupa care, din anul 1968, si-au schimbat numele in “Stalk-Forrest Group”. Numele Blue Öyster Cult (trad. ad literam Cultul Scoicii Albastre) probabil privine dintr-o serie de poeme scrise in anii '60 de catre managerul trupei, Sandy Pearlman, desi exista diferite versiuni ale povestii.

BÖC era parte din poemistica lui Pearlman, mai tarziu folosita in extenso pe albumul din 1988 al trupei, “Imaginos”. In aceste poeme, BÖC ar fi fost un grup de extraterestri, care directioneaza in secret istoria umanitatii. Adaugarea umlautului pe vocala “o” a fost sugerata ori de catre Allen Lanier, ori de catre Richard Meltzer, doi dintre membrii trupei.

Alte mari trupe de metal, precum Motörhead sau Queensrÿche, au copiat mai tarziu moda umlautului. Logo-ul trupei era simbolul alchimic al plumbului (foto). Pearlman considera acest simbol, combinat cu sunetul greu si incarcat cu distors al chitarii, caracteristic grupului, ceva ce el numea "o chestie heavy metal" si considera ca astfel descrie cel mai bine muzica Blue Öyster Cult.

Alintata ‘Black Sabbath-ul american’, ori ‘trupa hard rock a omului intelgent’, BÖC si-a lansat primul album, omonim numelui trupei, asa cum s-a intamplat cu foarte multe grupuri, in anul 1972. Cover-ul sau alb-negru socant evidentia azi celebrul logo al trupei, pe care l-am prezentat mai sus, faimoasa combinatie carlig-cruce, precum si unul dintre marile hituri ale grupului, care avea sa devina nototiu, “Cities on Flame (With Rock and Roll)”.

DINAMITA MUZICALA: De De Lind, "Indietro Nel Tempo"

DINAMITA MUZICALA: Camel, sau ce inseamna "Never Let Go" in muzica

Filmed March 17, 1973, at Guildford Civic Hall, Andrew Latimer, Doug Ferguson, Andy Ward, Peter Bardens, adica o mare trupa britanica de rock progresiv: Camel. Azi uitata. De mai mult timp, m-am gandit la un lucru. Daca numele unei mari trupe (de exemplu Asia sau Blondie) intra in music hall of fame, atunci un organism transnational ar trebui sa interzica ever folosirea acelui nume pentru alte grupuri.

Personal, mi se pare un sacrilegiu ca, dupa Blondie, sa apara in Romania Blondy, iar dupa Asia lui John Wetton sa apar in Romania o trupa numita tot Asia. Fara acordul detinatorilor drepturilor de autor pe numele trupei din hall of fame. La fel, daca un mare grup a creat o piesa numita "Yesterday", de a rascolit mapamondul si a dat insomnii la generatii, mi se pare abject sa vina Costi Ionita, de exemplu, sa scrieze o manea dance numita "Yesterday".

La fel si cu "Never let (you) go". Nu puteai, Cristi, sa-i spui altfel? Ca, daca aveai privilegiul vreodata, in aceasta viata, sa stai pe aceeasi scena cu Camel, tu intr-o parte, ei in cealalta, basculeaza podiumul si se strica sculele, saracele. Acelea cu care (inca) nu stii ce sa faci.

DINAMITA MUZICALA: Garybaldi, "Moretto Da Brescia Goffre" (GISP)

Garybaldi este o alta trupa foarte mare din vena progresivului italian tipic, pe care eu il supranumesc GISP (Great Italian Symphonic Prog). Mai exact, Bambi Fossati, muzicianul emblematic al acestui grup, a pornit, in creatia sa muzicala, extrem de influentat de catre Jimmi Hendrix.

De altfel, unii comentatori spun ca Fossati este, asa cum despre Citizen Cain se spune ca ar fi un "ce ar mai fi facut Genesis, daca ar fi ramas in formula cu Peter Gabriel", un fel de "ce ar fi ajuns muzica lui Jimmi Hendrix, daca acesta ar fi facut rock progresiv.

Ei bine, nu stim anume ce. Stim insa ce a facut aceasta formatie efemera si fabuloasa, ca atatea altele din Italia. Inainte sa se numeasca astfel, cei patru i-au spus trupei Gleemen si au scos un album despre care se spune ca este si el fabulos, asupra caruia vom reveni.

Dar numele Gleemen nu era deloc adecvat la piata muzicala italiana, si atunci trupa si-a schimbat numele in Garybaldi, asa cum o alta trupa, Flea, si-a schimbat numele in Etna. Garybaldi a scos doua albume, unul de rock progresiv, "Nuda", din anul 1972, apoi unul mai spre ProgBluesRock, "Astrolabio".

Pe ambele albume sunt piese mai putin originale, dar frumoase, dar si cateva care pot fi categorisite ca nestemate ale muzicii progresive. Piesa numarul cinci de pe albumul "Nuda", "Moretto Da Brescia Goffre", este prima dintre aceste nestemate muzicale, pe care o ofer spre auditie cu mare placere.

Eu cred ca "Moretto..." este cea mai apropiata de curentul si spiritul GISP. Avem o expunere care foloseste conceptia muzicala de tip clasic-simfonic, ca la multe trupe GISP, o tema-solist extrem de darnica, asemanatoare cu acelea de la Blocco Mentale sau Maxophone. Mai avem dezvoltari muzicale dramatice, pe ceea ce in genere comentatorii ProgArchives numesc driven organ, adica lungi pasaje pe orga electronica.

Atunci cand am descoperit Garybaldi, crezusem efectiv ca stiu deja cam toate trupele legendare italiene de rock progresiv. Ei bine, ma inselasem: mai sunt.

DINAMITA MUZICALA: Latte E Miele, "Il Pianto / Il Re Dei Giudei"

DINAMITA MUZICALA: Latte E Miele, "Menestrello" (1976)

DINAMITA MUZICALA: Blackfeather, "Seasons Of Change"

Blackfeather a fost un grup rock australian format in anul 1970. Au trecut prin cateva schimbari de line-up, au lansat doua albume originale LP si s-au despartit in anul 1983.

Neale Johns, vocalistul si compozitorul charismatic al acestei formatii, impresioneaza prin framantarea si ardenta extraordinara a partiturilor sale solistice.

Marele hit al acestei trupe este cantecul pe care il ascultam aici: "Seasons Of Change", care efectiv a facut furori in anii '70. Asa cum vom vedea, cantecul acesta a fost preluat de un solist vocal, care ulterior avea sa faca o cariera globala de succes cu un cu totul alt gen de rock.

Celalalt mare hit al trupei Blackfeather, "Boppin' the Blues", a avut un mai amplu succes comercial. "Boppin' the Blues" a fost numarul unu in topuri in Australia in luna octombrie a anului 1972. Hitul acesta poate fi ascultat in bara video.

Mie totusi imi place mai mult"Seasons Of Change", care, dupa parerea mea, este una dintre marile teme muzicale uitate ale anilor '70, extrem de puternica si de profunda muzical, in aparenta sa simplitate.

Voi incerca sa explic in ce consta frumusetea acestui cantec. Tema obsesiva principala este simpla, puternica si cameleonica muzical, potrivindu-se la fel de bine pe sablonul interpretativ al muzicii culte, ca si pe cel al rockului. Canta, striga si aprofundeaza simultan.

Tema secundara gloseaza la tema principala, intrand in eposul tipic radacinilor rockului clasic, apoi revine in matca temei principale. Simplu, clar, puternic, direct la tinta, cu pragmatismul tipic muzicii anglo-saxone. Dar si cu forta expresiva tipica acestei muzici senzationale.

DINAMITA MUZICALA: Exploit, "Crisi"

Exploit a fost un trio foarte putin cunoscut din Roma care a lansat un singur album extrem de rar, numit "Crisi", la casa de discuri minora CGO. Fata A a discului contine o lunga lucrare de symphonic progresiv, care dureaza 22 de minute si este formata din trei sectiuni (Speranza-Crisi-Pazzio), dintre care prima este cantata in engleza.

Fata B este dedicata compilarii unor cantece comerciale, lansate anterior acestui efort creativ de catre membrii formatiei. Chiar daca Exploit este considerata o formatie minora si e categorisita de ProgArchives la "good, but not essential", mie aceasta lucrare putin cam prea lunga imi spune destule si imi aduce aminte exact de curentul central, tipic al gruparii de trupe de Great Italian Symphonic Prog (GISP), despre care tot bat campii pe-aici, prin curte, de catva timp.

Mie aceasta muzica imi spune foarte mult, chiar daca doar o parte dintre aceste lucrari vocal-instrumentale lasts forever. Cred ca muzica progresiva anglo=-saxona este mai pragmatica, mai directa, mai comerciala (din acest punct de vedere), stie sa vanda mai bine marfa, dar nu neaparat si mai profunda.

Voi continua sa toc marunt acest GISP, pentru ca exista multe frumuseti care se asteapta a fi redescoperite, dupa ce comertul cu muzica le-a ingropat sub teancuri grele de viniluri lipsite de valoare.

DINAMITA MUZICALA: Le Orme, "Cemento Armato" (Collage - 1971)(GISP)

DINAMITA MUZICALA: Earth & Fire, "To The World Of Future"

"To The World Of Future" este ultimul din triada de albume progresive de mare valoare lansate, la inceputul anilor '70, de grupul olandez Earth & Fire. Nu stim ce se intampla in capul si in sufletul unor oameni care pot sa aiba in ei o astfel de muzica si o impartasesc. Nu inteleg nici ce ii determina sa nu mai aduca ofranda Melosului si alte componente ale unui astfel de tezaur muzical.

Practic, odata cu piesa omonima de peste 10 minute, care deschide albumul, "To The World Of Future", filonul creativ al celor de la Earth & Fire se epuizeaza. Ce face Jerney Kaagman pe urmatoarele albume ale trupei este la fel de revoltator, pentru un iubitor al perioadei in care trupa canta muzica de cult, ca discareala la care ajunge Fleetwood Mac dupa plecarea lui Peter Green si aparitia lui Christine Perfect, ori ca siropul destul de gros ce invadeaza muzica celor de la Genesis, dupa iesirea din grup a lui Peter Gabriel si trecerea la voce a lui Phill Collins.

Dar aceasta ultima creatie progresiva Earth & Fire este la fel de frumoasa ca intreaga creatie a olandezilor. Tema principala este un fals pop, peste care intra un coral obsesiv si deasupra caruia Jerney pune cireasa progresiva de pe tortul acestei piese triste si complexe. Acest cantec imi aduce aminte, ca atmosfera muzicala, de "Hair".

In continuare, pe albumul "To The World Of Future", "How Time Flies" este un canticel dragutzel, insa lipsit de nerv, in care atmosfera armonica din jurul solistei si linia melodica a acesteia bate in progresiv, "The Last Seagull" aduce aminte, prin amploare si tragism, de marile creatii anterioare, dar nu este mai mult decat un strigat muzical, cu o chitara solo foarte percutanta si lirica.

Exemplele pot continua. Earth & Fire arata, in restul acestui album, ca stiu foarte multa muzica, dar parca pe fiecare dintre celelalte piese, in afara de capul de album, lipseste mereu cate ceva, un ingredient esential.

DINAMITA MUZICALA: Alcatrazz, "Simple Headphone Mind" (Vampire State Building - 1971)

Pianeta + solist vocal, Rüdiger Berghahn; chitara solo, Klaus Holst; flaut, saxofon tenor, Klaus Nagurski; chitara bas, Ronald Wilson; tobe + bongos, Jan Rieck - acestia sunt cei de la Alcatrazz, un cvintet german din Hamburg cu un percutionist britanic, care au inceput cu acest album, categorisit de unii ca fiind de jazz, in timp ce ProgArchives ii clasifica drept fiind o trupa de KrautRock.

Avand in vedere cat de eclectica a fost miscarea muzicala germana numita astfel, da, e corect, dar muzica Alcatrazz de pe acest album este defapt un fusion intre diferite stiluri, de la rock, trecand prin blues, cu accente progresive, prin folosirea flautului si a pianetei, dar ajungand pana la FreeJazz

Straniu este ca Phillips a avut probleme cu inregistrarea acestui album, pentru ca, langa cladirea unde se tragea acest album, a existat o alarma pentru un atac terorist si o unitate germana antitero a scotocit prin apropiere, ceea ce nu i-a impiedicat pe muzicieni sa-si continue inregistrarile.

Muzica Alcatrazz de pe acest album care azi a devenit legenda contine elemente imposibil de confundat care se trag din "In A Silent Way" a lui Miles Davis, precum si din albumele timpurii ale trupei britanice de PsychProgJazz King Crimson.

Va prezint aici cea mai de succes inregistrare, "Simple Headphone Mind", dar si piesa care da numele albumului, "Vampire State Building". Ambele vor lasa urme adanci, definitive in sensibilitatea muzicala a celui care o asculta.

Ceea ce prezint acum este de-abia inceputul. Urmeaza o calatorie lunga printr-o muzica extrem de interesanta si deosebit de profunda, care demonstreaza ca, chiar daca ne-am cam uitat sufletul, inca mai suntem in posesia lui. Forta spirituala fie cu noi!

DINAMITA MUZICALA: Procol Harum, "In Held 'Twas In I"

De ziua mea, am placerea sa ofer vizitatorilor acestui blog una dintre cele doua mari lucrari programatice ale trupei britanice Procol Harum. Este vorba despre "In Held 'Twas In I". Ascultam acum primele noua minute si 25 de secunde ale lucrarii. Aceasta creatie muzicala extraordinara trebuie ascultata in timp ce citesti versurile sale. Nu cred ca mai are sens sa scriu mai mult. Este o pagina muzicala deopotriva traumatizanta pentru cine intelege mesajul si, simultan, extrem de frumoasa si incarcata de tragism.



Existentialism muzical in haine moderne. Embederul de mai sus este la cel de-al doilea clip, reprezentand urmatoarele noua minute si cincizeci si trei de secunde din lucrare. Piesa este inregistrata dintr-un concert dat de Procol Harum cu Orchestra Simfonica din Edmonton si, din acest punct de vedere, este chiar mai reusita decat versiunea de pe albumul original, datorita extraordinarei profunzimi pe care o da acompaniamentul simfonic.

DINAMITA MUZICALA: Ange "Les longues nuits d'Isaac"

Ange este probabil cel mai mare grup francez de SymphonicProg pe care l-am ascultat. A fost format in anul 1969 de catre fratii Christian Descamps (voce) si Francis Descamps (keyboards) si ulterior in grup au venit chitaristul Jean-Michel Brézovar, basistul Daniel Haas si la tobe Gérard Jelsh.

Trupa, in viziunea ProgArchives, este similara contemporanilor Genesis sau King Crimson, dar eu cred ca o astfel de comparatie este fortata. Dincolo de faptul incontestatbil, ca tehnica instrumentala seamana, tragismul interpretativ si alinierea melodica sunt tipic franceze si tipice, pe de alta parte, acestei figuri aparte care ramane Christian Descamps, care isi teatralizeaza discursul muzical cu o naturalete aparte.

Christian aduce aminte de Jacques Brel si defapt Ange a preluat tema din primul lor mare hit din 1970, "Ces Gens-là" de la Brel. Treizeci de ani mai tarziu, azi, charismaticul Christian Descamps conduce noua generatie Ange, dimpreuna cu fiul sau Tristan la keyboards, Hassan Hajdi la chitare, Thierry Sidhoun la bas, Caroline Crozat voce si Benoît Cazzulini la tobe.

Line-up-ul clasic (cu exceptia tobarului, care a fost schimbat adesea) a inregistrat multe creatii azi clasice, precum "Caricatures", "Le Cimetière des Arlequins", precum si o serie de capodopere ca "Au-delà du Délire", "Émile Jacotey", "Par les Fils de Mandrin" si "Guet-Apens".

10 ani dupa "Guet-Apens", acelasi line-up s-a reunit pentru a mai relansa doua albume, "Sève qui Peut" in 1989 si "Les larmes du Dalaï-Lama" in 1992. In acelasi timp cu o imbracaminte muzicala mai moderna, aceste albume capteaza in continuare atentia cu aceleasi ingrediente unice tipice Ange.

DINAMITA MUZICALA: Beggars Opera, "Think" (Act One - 1971)

DINAMITA MUZICALA: Beggars Opera, "Sarabande" (Act One - 1971)

DINAMITA MUZICALA: Beggars Opera, "Memory" (Act One - 1971)