STAREA PRESEI: Zgomotul şi furia domnului Nistorescu (Liviu Antonesei pentru "Romania, Libera in viitor")

Furia cu care s-a aruncat dl. Cornel Nistorescu asupra ziarului pe care a fost delegat să-l conducă, precum şi tot zgomotul provocat în jur – în afara primului efect, conjunctural – nu cred că va fi de bun augur pentru viitorul acestuia. Al ziarului, vreau să spun.

Dar şi al directorului său vremelnic, de asemenea. Debutul în noua funcţie dovedeşte completa lipsă de fler a D-Sale, faptul că este complet depăşit ca manager de presă. Să-ţi începi, în era internetului!, directoratul cu un act de cenzură e peste puterea de pricepere a unei minţi relativ normale.

În cîteva ore, textul cenzurat a apărut pe o sumedenie de site-uri şi bloguri, bucurîndu-se de o lectură de cîteva zeci de ori mai masivă decît dacă ar fi rămas doar pe prima pagină a site-ului „Cotidianul”.

Dl. Cormel Nistorescu, dorind să-i facă un serviciu prietenului dumisale, dl. Petru Romoşan, i-a făcut, pînă la urmă, un imens deserviciu. Sutele, miile de reacţii şi comentari negative la adresa directorului debutant nici nu mai contează, nici diagnosticul stabilit de „Agenţia de Monitorizare a Presei”, că avem cu un act calificat de cenzură, nu cu o decizie de „politică editorială”, care a căzut ca bomboana pe coliva libertăţii de opinie.

Dacă primul pas a fost făcut cu stîngul, al doilea a continuat firesc direcţia – demiterea d-lui Cristian Pătrăşconiu, aflat de altfel în concediu, a produs lanţul de demisii şi refuzuri de a mai colabora cu ziarul, de la întreg „Colegiu editorial”, dizolvat a doua zi!, şi pînă la colaboratorii din ţară şi străinătate, cei care dădeau ziarului aerul că nu e pur şi simplu o altă gazetă bucureşteană – să pierzi în doua-trei zile semnăturile unor Doru Buşcu, Emil Hurezeanu, Ioan T. Morar, Theodor Baconsky, Daniel Vighi, Alin Fumurescu etc este, într-adevăr, o mare performanţă. În momentul de faţă, încă nu ştiu dacă vor mai semna d-nii Mircea Dinescu, Costi Rogozanu şi Cristian Pârvulescu... citeste tot aici

POLITICA: Postdemocraţia (Cristian Parvulescu pentru Cotidianul)

Cât poate rezista o democraţie la criză? Un an, doi, zece? Data trecută, când Marea Criză a zdruncinat lumea, democraţiile s-au prăbuşit rând pe rând în faţa totalitarismului.

Şi nu doar în Germania, unde în 1933, la nici trei ani de la debutul crizei, Hitler se instala la Cancelarie şi deschidea calea celui de-Al Treilea Reich, dar şi în România, unde Carol al II-lea încerca mai întâi în 1932, apoi reuşea în 1938 să pună democraţia românească, aşa de faţadă cum era, între paranteze.

De ce ar fi democraţia acum, în 2008-2009, cu mult mai stabilă decât atunci? Căci nu doar aiurea, ci şi pe la noi, multe lucruri sunt surprinzător de asemănătoare.

Pentru a acoperi prin aparenţele sale democratice schimbarea de paradigmă politică, postdemocraţia explică transformarea lentă, dar sigură, a regimului politic caracteristic celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut pentru Europa Occidentală şi oarecum pentru America de Nord.

citeste analiza