PASAPOARTELE BIOMETRICE: Ce ma deranjeaza si de ce anume

Voi lasa argumentele de ordin religios in sarcina altor comentatori, pe care ii consider mult mai calificati decat mine sa le aduca.

Ma refer la blogurile lui Claudiu Tarziu si Rafael Udriste, precum si la site-ul Razboi intru Cuvant. Toate aceste website-uri se afla in blogroll, in lista de bloguri partenere, pentru ca am facut linkshare.

Nu am insa pretentia ca stapanesc destul de bine chestiunile de ordin religios, avand in vedere ca, asemeni oricarui membru obisnuit al laicatului crestin ortodox, sunt destul de lax si, simultan, pudic in chestiunile de natura teologica.

Argumentele mele sunt insa de ordin profan. Sa zicem ca as fi de acord, in principiu, ca actele mele, de genul pasaportului, cartii de identitate sau permisului de conducere, sa contina cipuri. Rabdarea si intelegerea mea fata de aceste practici se termina complet, in momentul in care se pune problema sa am sub epiderma mea proprie si personala un astfel de cip. Nu voi accepta niciodata o asemenea oroare.

Buna credinta si fantoma de Gorbunov

Am spus ca in principiu as fi de acord ca actele mele sa contina cipuri, nu si in practica. Din momentul in care am spus acest lucru, includerea cipului in actele mele personale devine un lucru mai putin abominabil decat introducerea in mine a unui cip, dar la fel de grav.

Sa explic de ce. Revin la afirmatia mea initiala:
Sa zicem ca as fi de acord, in principiu, ca actele mele, de genul pasaportului, cartii de identitate sau permisului de conducere, sa contina cipuri.

Acum o voi explica. Faptul ca autoritatea indrituita vrea sa detina cu buna credinta datele mele personale si sa le foloseasca tot cu buna credinta, atunci cand este cazul, este in regula. De exemplu, mi se pare ca ar fi bine ca, atunci cand ma cheama Gorbunov, sa se stie unde anume sunt in fiecare moment.

Astfel, nu as mai avea posibilitatea sa dispar nicicum in Romania, sa reapar apoi peste nu stiu cat timp si sa ucid. Evident, se ridica probleme IT. De exemplu, un cip poate fi clonat. Las iubitorilor de speculatii sa fantazeze asupra posibilitatilor de a jongla cu cipul clonat al unui infractor si cu ce efecte devastatoare poate fi folosit un astfel de cip.

Nu exclud nici posibilitatea folosirii unui cip clonat al unui om cinstit, pentru a-l implica pe acesta intr-o crima. Chiar daca ni se pare a fi SF, este realitatea in care am putea sa traim intr-o zi.

Pericolul este sa ne scape tehnologia din mana si sa incepem sa o folosim contra noastra. Deja facem acest lucru. Nu ne dam seama inca destul de clar, dar da, deja facem acest lucru.

Reaua credinta, informatia si controlul

Experienta si citirea cartilor de istorie ne invata niste lucruri simple si amare. In primul rand, chiar daca initial baza de date si sistemele de urmarire a traseelor cipurilor semnificative pot incapea pe mainile unor oameni integri, intotdeauna va exista pericolul ca ele sa fie folosite exact impotriva acestor oameni.

Don Costel de Craiova nu este singurul politician in relatie cu lumea interlopa. Exista multi politicieni in aceasta situatie, ca si multi politisti sau magistrati. Ei formeaza mafii. Daca aceste mafii au accesul si chiar controlul la aceste baze de date, acesta va fi pasul spre un stat mafiot politienesc in care n-as vrea sa ajung sa traiesc.

Pana la urma, nu ma deranjeaza faptul ca statul colecteaza si organizeaza o baza de date cu informatiile legate de mine, ci faptul ca fatalmente indrituitii statului vor fi interesati ce fac, unde ma duc, ce cumpar, ce mananc, cu cine ma intalnesc, ce vorbesc, de ce, pentru a putea sa foloseasca aceste lucruri apoi contra mea.

In fond, nu ma deranjeaza informatia in sine, ci controlul informatiei si felul in care (sunt sigur ca) va fi folosita informatia contra cetateanului intr-o buna zi. Acesta nu este un pericol abstract, ci unul foarte concret si imediat si el este primul pas spre statul politienesc. Un stat impotriva caruia am luptat si voi lupta in continuare.

POLITICA: Postdemocraţia (Cristian Parvulescu pentru Cotidianul)

Cât poate rezista o democraţie la criză? Un an, doi, zece? Data trecută, când Marea Criză a zdruncinat lumea, democraţiile s-au prăbuşit rând pe rând în faţa totalitarismului.

Şi nu doar în Germania, unde în 1933, la nici trei ani de la debutul crizei, Hitler se instala la Cancelarie şi deschidea calea celui de-Al Treilea Reich, dar şi în România, unde Carol al II-lea încerca mai întâi în 1932, apoi reuşea în 1938 să pună democraţia românească, aşa de faţadă cum era, între paranteze.

De ce ar fi democraţia acum, în 2008-2009, cu mult mai stabilă decât atunci? Căci nu doar aiurea, ci şi pe la noi, multe lucruri sunt surprinzător de asemănătoare.

Pentru a acoperi prin aparenţele sale democratice schimbarea de paradigmă politică, postdemocraţia explică transformarea lentă, dar sigură, a regimului politic caracteristic celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut pentru Europa Occidentală şi oarecum pentru America de Nord.

citeste analiza