POLITICA: Un coleg tigan, doua-trei cafele si cateva erori de logica. Cazul Museo Rosenbach (3)

Voi aduce intai un exemplu analogic, pentru a explica eroarea in care se afla persoana din spatele userului gioia.

In anii 70, in Italia a existat o trupa de rock progresiv italian, Museo Rosenbach, care a lansat in 1973 un album numit „Zarathustra”.

O muzica aparte, cu un mesaj generos, grefat pe niste versuri profunde.

Acesta ar fi trebuit sa fie, precum alte perle din progresivul simfonic italian, langa marile creatii britanice ale genului, ca acelea ale gigantilor Genesis, EL&P sau Pink Floyd.

Este un exemplu superb de rock progresiv italian, din specia pe care eu o numesc Great Italian Symphonic Progressive (GISP), o sublimare a Italian Symphonic Prog-ului definit de site-ul ProgArchives, site care mai nou numeste aceasta subspecie Rock Progressivo Italiano.

Practic, ne aflam in fata unei voci muzicale aparte a secolului XX. Erau niste oameni tineri si extrem de talentati, care faceau o muzica extrem de profunda si complexa si care nu se stie cum ar fi evoluat in continuare. Poate ca ar fi ajuns un nou Pink Floyd sau King Crimson, ori poate un nou Premiata Forneria Marconi sau Banco del Mutuo Soccorso, ori poate ca ar fi ramas una dintre multele one shot groups italiene.

A existat insa un "mic" impediment: niste minti unghiulare din lumea muzicologilor italieni au acreditat ideea ca „Zarathustra” ar avea mesaj neo-nazist, pentru ca dezbaterea din lyrics pornea de la o scriere a lui Friedrich Nietsche, si gata: Museo Rosenbach a fost trecut la index. Grupul a trebuit sa se desfiinteze. Oricum nu ar mai fi reusit sa incheie vreun contract cu o casa de discuri.

Realitatea este insa cu totul alta. Multi dintre artistii care s-au lansat in progresivul italian al anilor '70 aveau legatura mai curand cu intelectualitatea de stanga italiana postbelica, aceea care a produs, de exemplu, mari regizori de film, precum Passolini, Bertolucci ori De Sica.

Exista trupe notorii, ca Goblin sau Osanna, care au facut muzica de film pentru unii dintre cineastii ce s-au invartit prin aceste medii artistice, care nu numai ca nu aveau nici o legatura cu nazismul, dar chiar erau declarat antinazisti.

Este bine de stiut ca un mare actor ca Vittorio Gassmann a avut probleme zeci de ani, in Italia postbelica, sa gaseasca roluri, fiind trecut la index de lumea filmului, pentru ca il sustinuse in timpul razboiului pe Mussolini.

L-a iertat Dino Risi, de exemplu, cu rolul formidabil din „Profumo di Donna”...
(urmeaza: Definitia rasismului)

DINAMITA MUZICALA: Quella Vecchia Locanda, "Il Tempo Della Gioia" (GISP)

Quella Vecchia locanda este o alta mare formatie din grupul de trupe italiene de symphonic progressive, pe care eu le categorisesc in seria Great Italian Symphonic Progressive (GISP). Aceeasi abordare simfonica a rock-ului, de parca ai de-a face cu muzica de film.

Au scos doua albume minunate, unul omonim numelui trupei, iar celalalt purtand numele piesei prezentate in embeder, care este cea mai complexa si profunda de pe album. Va las sa degustati frumusetile muzicale ale acestei trupe, pentru ca al doilea album QVL este disponibil in embeder.

As vrea sa explic insa si altfel aceasta explozie de muzica foarte buna, care este o sinteza de clasic si modern, la aceste formatii italiene.

Cam acelasi mod de abordare artistica, dar pe alte planuri, se intalneste la acest neam zbuciumat, de prin anii '30 si pana in prezent, dincolo de mizeriile comerciale pe care le vedem noi, in diferite arte.

Inainte ca Andre Breton sa publice in Franta "Manifestul suprarealismului", futuristii italieni cereau bombardarea academiilor si inundarea muzeelor.

O data cu aparitia acestei muzici senzationale, in Italia aparea o pleiada intreaga de mari regizori, ca Vittorio de Sica, Dino Risi, Pier Paolo Pasolini, Federico Fellini (foto 1), Bernardo Bertolucci, Paolo si Vittorio Taviani, Franco Zefirelli sau Michelangelo Antonioni.

Tot in Italia exploda o generatie extraordinara de scriitori, ca Alberto Moravia, Mario Soldati, Salvatore Quasimodo (foto), Leonardo Sciascia, Umberto Eco, Edoardo Sanguinetti, Hugo Pratt sau Giorgio Bassani.

Aceste medii culturale comunicau intre ele si faptul se vede clar in felul in care evolueaza filoanele creatoare din diferite arte italiene.

Eu cred ca astfel trebuie inteleasa extraordinara muzica progresiva italiana, nu pur si simplu ca un fenomen muzical, ci ca unul mai amplu, cultural.