Geoff Orens de la "All Music Guide" scrie ca "longeviva si influenta trupa italiana de muzica progresiva Banco del Mutuo Soccorso a fost influentata de giganti ai muzicii progresive britanice, precum Yes si Gentle Giant".
Mie mi se pare o judecata de valoare simplificatoare. Yes s-a constituit in anul 1968, iar marile lor albume progresive sunt din anii 1971, "Fragile", si din 1972, "Close To The Edge". "Tales From Topographic Oceans" a aparut in anul 1973. Primele doua mari albume Banco au fost lansate in acelasi an, 1972 si s-au numit "Banco del Mutuo Soccorso" si "Darwin!".
Banco putea fi influentata de Yes doar daca era trupa de spate a lui John Anderson si se afla in laboratorul creativ al acestuia. Nu este cazul. Este clar ca avem de-a face cu elemente tipice, precum folosirea la greu a muzicii culte si a temelor populare, dar originalitatea sound-ului este indiscutabila.
Eu as spune ca este vorba mai curand despre acelasi curent muzical, aceeasi scoala de gandire care facea pe atunci prozeliti in intreaga lume. In 1973, "Alphataurus" lansa albumul omonim, considerat si azi una dintre perlele genului. Alusa Fallax lansa, in anul 1974, superbul "Intorno Alla Mia Cattiva Educazione", aflat in mod clar in acelasi curent de gandire muzicala.
Banco Del Mutuo Soccorso s-a bazat pe vocea stranie a solistului vocal, o aparitie ciudata, supraponderala si barboasa, cu o voce subtire, de castrati, care ii apartine lui Francesco di Giacomo, cu care trebuie sa te obisnuiesti ca sa o accepti, dar si pe duo-ul de la keyboards , format din Giani si Vittorio Nocenzi, chitara agresiva a Rudolfo Maltese, precum si sectiunea ritmica extrem de bine pusa la punct de catre Maurisio Masi (tobe) si Tiziano Ricci.
Primul lor album, Banco Del Mutuo Soccorso (1972), avea elemente jazzy, dar s-a concentrat pe folosirea eposului muzicii culte, ceea ce i-a facut pe multi sa-i compare cu EL&P. Dupa parerea mea, si aceasta este o alta greseala. Cand esti impregnat cu EL&P si Yes din adolescenta, orice vine din aceeasi doctrina muzicala ti se pare a fi creatia unor emuli ai celor pe care ii cunosti foarte bine. Odihna mintii joaca un rol fundamental in aceasta.
A urmat perioada marilor albume progresive "Darwin!" (1972), "Io Sono Nato Libero" (1973) si "Come In Un'ultima Cena" (1976). "Banco" (1975) a fost o compilatie nefericita a unor versiuni in limba engleza a marilor succese de pe albumele originale. De exemplu, superbul "Come In Un'ultima Cena" este tradus, in versiunea in engleza, "As In A Last Supper".
Este foarte instructiv sa asculti acest album, pentru a constata cum exact acelasi cantec, care suna magnific in italiana, este banal in engleza, fara ca instrumentatia si interpretarea vocalistului sa fie diferite. Singura diferenta este limba engleza, care taie aripile cantecului si reduce dramatic expresivitatea BMS.
Astfel, se exclude, dupa parerea mea, inspirarea dupa muzica EL&P sau Yes. Doctrina muzicala este aceeasi poate, dar filonul creativ este altul. La BMS se vede clar formatia muzicala clasica, de la marii preclasici, ca Monteverdi (recomand cu caldura ascultarea operei "Orfeu") sau Scarlati (ascultati sonatele, de exemplu), care este folosita la greu pentru intelectualizarea canzonetei italiene.
Banco a incercat, cu acest album in engleza (ca sa revin), sa iasa pe piata muzicala internationala, dar nu a reusit. "Garofano Rosso" (1976) si "Di Terra" (1978) au fost alte doua superbe albume aproape complet instrumentale, in care grupul si-a continuat traseul in vena muzicii clasice. "Canto Di Primavera" (1979) a simplificat mult sound-ul trupei, lucru foarte evident pe urmatorul album, denumit, ce ironie, "Capolinea" (1980).
Din acest moment, practic perioada creativa, revolutionara muzical a marelui grup a luat sfarsit. Trupa a lansat in anul 1985 albumul pop "Grande Joe", apoi s-a desfiintat. O versiune reformata a marelui grup a lansat in anii '90, pentru iubitorii muzicii progresive, albumul "Da Qui Messere Si Domina La Valle" (1991), o re-inregistrare a primelor doua albume.
Au urmat multe albume ale trupei, cu interpretari live ale marilor succese progresive ale anilor '70, dar cele doua albume originale "Banco 13" (1994) si "Il Banco Presenta Francesco Di Giacomo" (1996) nu s-au ridicat la nivelul marilor creatii clasice. Recomand oricui insa cateva prezente live ale trupei, incarcate de empatie si extrem de charismatice, in care marile teme lansate in anii '70 sunt incarcate de toata tristetea lumii.
Postări
