STAREA PRESEI - LITIGIUL MEU CU ACTIVE SOFT: Bucuria de a face teren

De pe 29 aprilie pana pe 29 mai am facut destul de mult teren. Nu am stat sa ma monitorizez singur anume cat. A fost placerea in stare pura.

Prima zi, cea de 29 aprilie, a fost una dintre acestea: am intrat in vreo sapte cladiri cu risc seismic maxim si am scris un reportaj-ancheta, pe care l-am publicat in serial pe blog, sub titulatura “Reportaj in Orasul Cladirilor-Fantoma”, asa cum se poate vedea, de exemplu, aici, aici sau aici.

Ca doar pe bloguri mai are loc un astfel de reportaj, in rest este un gen publicistic greu publicabil. Cel mai mult mi-a placut sa ma bag prin imobilele despre care stiam si vedeam ca sunt pericol public, sa fac poze care sa exprime acest pericol, sa pozez crapatura in zid, exact pe grinda, pericolul iminent.

Daca (Doamne fereste!) va veni marele cutremur despre care se vorbeste, am niste obiective clar stabilite si anumite locuri in care ma voi duce sa scriu, chiar si numai pe Blogul lui Budescu.

Am redescoperit faptul ca mai stiu sa discut cu omul simplu de pe strada, ca nu mi s-au atrofiat simturile. Inainte vreme, de la birou veneam mort de oboseala, dupa opt ore de stat pe scaun, fumat si baut cafele.

De pe teren am venit in redactie cu ochii stralucind, plin de viata, ars de soare, cu chef de munca si am scris cu placere, de exemplu, “Reportaj din Orasul Cladirilor-Fantoma”, de pe la ora 16.00, intr-un birou unde nimeni nu intelegea nimic: ce fac, de unde vin, ce e cu mine de stralucesc, daca mai sunt, ce sunt, de ce sunt oare asa de vesel?

Am facut ceea ce probabil ca “redactorii” de la Ziare.com nu fac niciodata: meserie, teren, am avut interlocutori, m-a ars soarele, cum am mai spus, m-a batut ploaia, m-au stropit masinile si m-au injurat soferii lor.

Pentru “Mall-urile si criza” am avut nevoie de trei zile de documentare, in timpul carora am arat Bucurestiul, sarind din autobuz in tramvai si din acesta in troleibuz, apoi in metrou.

Am facut teren pentru “Prin spitale”, prin chiar faptul ca avusesem treaba cu ochii, apoi avusesem alte treburi, foarte stresante si grave, si totusi nu m-am putut stapani sa nu scriu si notele necesare pentru viitoarea redactare a unui articol.

Este un reflex profesional pe care numai un jurnalist il intelege si il simte. Sa dau un exemplu. Intr-o zi, iesind de la metrou la Piata Victoriei, acum vreo doua-trei luni, am dat nas in nas cu Tibi Lovin, care-mi facea cu mana si simultan poza un stalp – cel putin asa am avut prima data impresia.

Am incercat sa vorbesc cu el coerent, in timp ce eu insumi vorbeam la telefon cu altcineva, dar nu se putea. M-am uitat in prelungirea obiectivului lui Tibi si mi-am dat seama: era una dintre “statuile” din deseuri. Omul facea meserie pentru site-ul lui. L-am inteles imediat. Ulterior, i-am citit cu placere postarea de ReporterVirtual.

(urmeaza: Cercetare disciplinara)

Si stadioanele se darama, nu-i asa?

Luni dimineata, am asistat la demolarea intrarii principale, de protocol, a fostului Stadion "23 August". Lumea i-a spus in toate felurile, dupa anul de pomina 1989. Unii l-au rebotezat Stadionul "Lia Manoliu". Au inceput ironiile, "mergem sa mancam seminte pe Lia Manoliu", si altele asemenea.

Atunci au luat complexul sportiv si i-au pus numele marii atlete si au rebotezat stadionul, care a devenit "National". Aha, aici parca au mai nimerit-o, ca pana la demolare tot cea mai mare arena sportiva a tarii a ramas. Bananaia galbena din poza este infractorul care si-a permis crima sa dea jos "intrarea pentru smecheri" a stadionului.

Ca sa stie lumea la ce ne referim: in timp ce microbistul de rand urca treptele tocite de ciment brut ale arenei, pe toate laturile acesteia, grangurii, maharii, burtosii si ceilalti ca ei treceau pe sub niste coloane intr-un stil vag romanic, de culoarea untului stricat, in fata carora Federatia Romana de Fotbal tundea grijulie iarba, inainte de fiecare eveniment.

Ca sa ajunga la tribuna oficiala, ciumetii treceau, in anii cei de pe urma ai arenei, printr-o gradina-terasa falsa interioara, strajuita de un gard de fier forjat. Gradina falsa consta in gazonul sadit de-a stanga si de-a dreapta aleii, pardosita cu dale de travertin.

Pe gazon, strajuiau niste ghivece mari, in care rezistau receptiilor, tigarilor, sampaniilor, tocurilor-cui si aranjamentelor parasportive plante decorative meridionale, in ultima vreme cam jerpelite, ca toti ne ducem. Dupa ce treceai de gradina falsa, intrai in sala de primire, prin niste termopane cu reflexe maro-auriu.

De ce-am facut aceasta descriere? Simplu: am vazut toate aceste elemente de butaforie, in ultimele saptamani, cum dispar, incet-incet. Jupuite, smulse, desprinse cu ciocanele. Am vazut muncitorii cu demontau termopanele. Cine stie in casa cui sunt acum ele. Asemeni gardul de fier forjat, plantele decorative, totul.

Ce-a ramas, si a fost demolat de infractorul din poza (despre care v-am mai vorbit si inainte), era exclusiv "coasca". Infractorul se numeste motoescavator si are doua utilaje in dotare: un berbece si o cupa. Cu primul pune la pamant ce vede-n fata farurilor, cu a doua escaveaza.

Pentru a se misca mai repede, lucratorii care ne pregatesc construirea unui stadion (despre care ei spun ca va fi) fabulos au dotat un motoblablabla din asta cu berbece si un altul cu o cupa de escavat. Primul a dat loviturile mortale, iar cel de-al doilea a venit sa culeaga resturile starvului fostului stadion. Harj-harj... Foarte trist.

Foarte trist, pentru cei care au vazut macar la televizor niste meciuri memorabile, despre care nu voi mai pomeni, dar mai ales pentru cei care au fost pe acest stadion. Si in primul rand pentru aceia care au fost la ultima reprezentatie de pe arena, meciul Romania - Albania 6-1.

Am vazut atunci pentru ultima data tribunele pline de lume scandand (nu voi mai spune ce, stiti deja), apoi, peste cateva saptamani, le-am vazut muscate de dintii infractorului (cel de care v-am pomenit deja de doua ori), am vazut cerul de deasupra stadionului plin cu artificii (imaginati-va ca stiu ca si cine nu era pe stadion vedea acelasi artificii, dar eu am vazut totul de pe stadion), apoi am vazut cerul senin, albastru, si dedesubt ruinele arenei.

Vorba poetului: "Un cer ca lacrima veghea petrecerea gurilor capcaune". Acum, "ei" vor construi o alta arena in loc, iar eu voi continua sa trec pe acolo, consemnand in albume foto. Serii de poze cu demolarea tribunelor, serii de poze cu sgarmarea temeliilor vechiului stadion, serii de poze cu ridicarea noului building ultramodern.

In el, alti mahari, granguri, giuvengii, geambalii, granciarlii si giumbai isi vor face jocurile. Vor avea si ei o intrare de protocol. Eu le-as face chiar doua, poate n-au loc sa intre pe una singura, de multi ce sunt (ca sunt tot mai multi).

De fapt, m-am bucurat luni, cand le-au dat jos porticele false. Asa le trebuie. Abia astept sa ma duc pe noua arena, sa bata Romania, sa dea astia noul tavan rabatabil la o parte si sa ma bucur din nou de articificii.

Stati linistiti, stiu ca se vad si din afara stadionului, dar mie-mi place dinlauntrul sau.

Nota: Acest reportaj a fost publicat pe site-ul Ziare.com pe 6 ianuarie a.c., in pline lucrari de demolare a fostului Stadion National din Complexul "Lia Manoliu"