Regrete (Tiberiu Lovin, ReporterVirtual.ro)

In timp, din cand in cand, am regretat ca am intrat in presa de 192 de ori, adica in fiecare luna din cei 16 ani si un pic de cand m-am intepenit intr-un domeniu in care succesul vine greu si dureaza maxim o zi.

Succesul nu este financiar si nu tine de foame, iar singura satisfactie reala este multumirea sufleteasca. Regretele mele nu au legatura cu banii insa ci cu ce se intampla in Romania de 20 de ani: nimic bun. Nu era mai bine inainte, sa nu ma intelegeti ca regret o dictatura stupida, ca toate de altfel.

Am observat in ani ascensiunea unor personaje demne de mila, care nu au curajul sa se uite in oglinda, operatia continua de amputare a competentei, salturi nefiresti ale impostorilor, justitia cu galoane jegoase, politica de autostrada, imbogatirea unor lichele, circul aberant de pe scena publica si o presa ingropata de avalansa financiara a unor neica-nimeni.

De 192 de ori am regretat ca nu am acceptat ofertele de a ramane departe de Romania si tot de atatea ori mi-am dat palme de incurajare ca lucrurile nu pot ramane asa, iar eu - o furnica ce incearca sa-si duca la musuroi un bloc - am sansa de a schimba 0,000000001% din toata aceasta porcarie ce sta pe Romania ca un strat betonat de rahat.

Am vrut sa detonez pojghita enorma si n-am facut decat sa ma umplu de necesitatile unei tari ce putrezeste in propria prostie, ca un hoit pus la macerat de canibali. Canibali pe care ii vedeti zilnic la televizor.

In spatele lor stau mai departe comunistii, odraslele acestora, securistii, masonii si interlopii cu “studii” in Occident, alaturi de mafiotii rusi ce nu sunt indiferenti de o victima sigura cum este Romania, o harta cazuta din cui, ce sangereaza la granite si este canceroasa in restul trupului din ce in ce mai slabit.

O halca de carne din care pot fi inca taiate felii neafectate si ingurgitate la masa puterii, in chiote si harmalaie de manele. Singura satisfactie care mi-a ramas este ajutorul dat unor oameni, persoane care sufera in proportie de aproape 100% de amnezie. In rest, cele 192 de regrete s-au sendimentat intr-o roca intoarsa cu tot atatea colturi in mine.

Si acum, doar in aceste zile, pot spune ca regret ca in 16 ani n-am facut pasul in fata de a iesi din presa si ca n-am plecat din tara, fara sa ma uit in urma, peste umar, asa cum trebuie sa procedezi cu fiecare iubire parasita pentru a avea succes. Fara regrete. Maine sau in scurt timp voi dori sa sterg acest post si sa-mi mai dau 192 de palme pentru a regreta regretele sincere.

Nu-l voi sterge, pentru ca o rana nu se vindeca daca o acoperi cu un cearsaf.