Sistem de sanatate ca in Uganda. Lazarescu

Exista cel putin un punct de vedere din care sistemul nostru de sanatate este asemanator cu cel din lumea a treia: timpul cat stai ca sa fii servit cu asistenta medicala de care ai nevoie si pentru care ai platit. In urma cu opt luni, cineva apropiat mie a chemat, in mare nevoie, o salvare, folosind serviciile 961.

Ora la care se intampla acest lucru era noua seara. Plus sau minus cateva minute. Salvarea nu a venit deloc. Erau prea multe apeluri de la persoane care pareau a avea probleme mai grave. Cunostinta mea a trebuit sa se deplaseze cu taxiul si sa foloseasca serviciile de urgenta ale unui spital bucurestean. In tot acest timp, un cuvant imi rasarea in minte: Lazarescu.

Astazi am intentionat sa imi fac niste analize medicale. Esecul pe care l-am suferit a fost plenar, radical. M-am izbit de un zid. La fel ca si vineri. Hai sa stam de povesti. Vineri m-am dus la Spitalul Colentina, la clinica de specialitate, in cladirea aceea, la parter, prima pe stanga.

Am reperat-o pe doamna doctor dupa stetoscop si am asteptat pe hol, sa o vad ca ma vede si asteptam sa ma intrebe ce probleme am. Nu puteam sa spun ca ma simt Lazarescu. Doamna doctor s-a comportat ca si cum nu as fi fost acolo timp de un sfert de ora. Erau tot felul de oameni mult mai interesanti decat mine, cu care avea de discutat.

La un moment dat, a trecut pe langa mine ca pe langa un cablu telefonic, pentru ca a fost chemata pe hol de unul dintre baietii aceia care vand diferite produse medicale si care, nu-i asa, sunt mult mai importanti decat fraierii ca mine. Ma intrebam pana la urma cine este Lazarescu. Pana la urma am abordat-o eu verbal.

Iata ce problema am, i-am spus. S-a uitat la mine mirata-ncurcata-zapaucita si mi-a spus: "Nu aici trebuie sa mergeti, ci la camera de garda". "Unde?", am intrebat. "La intrarea in spital". "Dar eu am de la medicul de familie o trimitere catre clinica aceasta". "Nu conteaza, trebuie sa va duceti acolo".

Am iesit pe hol, uitandu-ma in jurul meu la spitalul revolut, tocit, obosit, Lazarescu neschimbat si intrebandu-ma ce caut eu aici. M-am dus la camera de garda, iar aici am dat de o alta doctorita, care discuta de zor, la o cafea, cu asistenta ei. I-am expus problema mea. S-a uitat la mine, a inceput sa dea din cap stanga-dreapta si mi-a spus, usor jenata: "Nu aici trebuie sa mergeti. Duceti-va la Policlinica din spital".

Am iesit iar in campusul spitalier Colentina si, in cel de-al treilea colt al dreptunghiului suprafetei sale desfasurate, am intrat intr-o policlinica la fel de mizerabila ca primele doua cladiri, dar mult mai populata. Am fost indrumat sa ma prezint la camera 49, unde erau 20 de persoane care stateau. Lipsea Lazarescu, asta sigur.

Am inceput sa stau si eu. Am intrebat de ce. Asistenta a lipsit si doamna doctor este singura. La un moment dat, asistenta care a lipsit a iesit din camera-cabinet, si imediat, ca pilitura de fier in jurul unui magnet, toata lumea s-a adunat in jurul ei, cu hartii si acte medicale fluturand in maini. M-am apropiat si eu.

Asistenta facea programarile pe urmatoarele ore si zile. Mi-a atras atentia ca mie cel mai devreme imi poate face programare luni, dar daca vreau pot sa incerc la camera 51. Am plecat sa caut camera 51, unde usa era inchisa, pentru ca medicul intra in tura la ora 14.00, asa ca am plecat de tot.

La urmatorul spital, aflat in cu totul alt cotlon al maretei noastre Capitale, dupa ce am fost iar plimbat de la o clinica la alta si de la un cabinet la altul, m-am fixat in coada altui dop de oameni, format la Camera de garda. Lazarescu. Am rezistat la acest dop timp de cateva ore. In acest timp, in fata mea au intrat alti trei clienti si mai trebuiau sa intre, in orele urmatoare, inca patru.

Dopul era favorizat de faptul ca persoanele cu specific ambulatoriu se amestecau cu urgentele majore. Acestea veneau pe scaune cu rotile, aduse cu mari salvari Mercedes albe cu dungi portocalii, in genere imbracate in pijamale albe cu dungi albastre, cu pielea galbena ca pergamentul si ochii privind cerul albastru de primavara.

Dupa aproape trei ore de asteptat (cred) si o punga de chipsuri, instinctul de conservare mi-a intrat in functiune, ca poate ca altfel as fi fost si acum tot acolo, si am plecat. Uite-asa m-a obligat sistemul sa redevin jurnalist si sa-mi folosesc aceasta calitate, pentru a-mi rezolva o problema personala, dupa ce am incercat sa nu fac asta. Kafka.